Sunt doar cateva fotografii facute cu aparatul lui Cristi. Unele au iesit neclare, dar cred ca sunt haioase. Urmeaza mai multe fotografii din emisiuni. Le primesc si eu si le postez imediat, promit! Seara buna!

Ieri, la redactie, cand pregateam ultima emisiune, pe care ati vazut-o azi, am stabilit cu Alex sa nu fim deloc tristi. Adica sa nu aratam asta pe post. Asa s-a si intamplat…in primele 10 minute dupa care a inceput numaratoarea inversa. La final…mare parte din cei care se aflau in platou, lacrimau. E ciudata starea pe care o am. Stiti cum e atunci cand iti lipseste ceva cu care te-ai obisnuit fantastic de mult? Un lucru, o activitate, o stare…ceva! Asa simt deja si mi-e clar ca va mai tine ceva timp. Nu intelegeti gresit, nu dramatizez deloc, doar recunosc ca imi va lipsi tot. Echipa minunata de care am avut parte, “locul nostru de joaca”- platoul, orele de pregatire a scenariului pt ziua urmatoare, Elena Paun- producatoarea noastra, numarand in casca 5, 4, 3,..3, 3, 2, 1!! Momentele din pauzele de publicitate (nu va puteti imagina cate lucruri amuzante se intamplau atunci ), Cristi Geaman cu energia lui molipsitoare, Camelia cu “mercurul retrograd si bine aspectat”, Sica zicand din greseala replica mea la rubrica “zi papusa”, momentele de la machiaj, Cosmin (cel care in fiecare dimineata era in cabina de machiaj, la ora 07.45, aratandu-mi ceasul si certandu-ma “cu drag”- asa spunea el, ca iar ajung tarziu in platou ), invitatii, personajele principale…hm! V-am spus eu! Tot! Am incercat o luna jumatate (nu stiu cum a trecut atat de repede), asa cum am stiut noi mai bine, sa va oferim in fiecare dimineata “GOOD DISPOSITION & DISTRACTION”- cum ar spune Elena Multumim ca ati fost si voi matinali alaturi de noi si sper sa tinem legatura aici in continuare. Numai bine!

Mi se intampla destul de rar sa zambesc in poze. Habar n-am de ce. Am avut insa de curand, o sedinta foto, cu o echipa de oameni faini care m-au tinut intr-un zambet continuu- “ESQUIRE team”- asa le-am zis eu In numarul din septembrie, o mica particica din revista e si pentru mine si le multumesc pentru asta.  Fotografiile astea sunt facute in pauze si poarta semnatura unui “fotograf neavizat” (nu stiu de ce isi zice asa, ca e foarte talentat, desi nu e asta meseria lui de baza) – Radu Coman!

Multumim! Suntem aproape de finalul celei de-a 4-a saptamani de matinal si lucrurile merg din ce in ce mai bine. Multumim pentru incurajarile pe care le postati aici, pe site-ul meu, pentru SMS-urile si mail-urile primite in timpul emisiunii si pentru diminetile petrecute alaturi de Antena1. E o provocare pentru noi, si ma refer acum la intreaga echipa implicata in acest proiect. Ne-am incapatanat sa nu va lasam sa va plictisiti vara aceasta, pana se intorc baietii, Razvan si Dani, din vacanta si mai avem multe lucruri sa va aratam. Va asteptam in fiecare dimineata, asadar, de la 8.00 la 10.00!

Scriu pe fuga, sunt in Bucuresti si ma pregatesc de treaba o sa incep un proiect frumos, vesel, de vara si sper sa fiti alaturi de el si de mine, insa deocamdata nu pot spune mai mult, dar o sa va tin la curent. In ultimul timp am facut multe cursuri, am invatat lururi noi, utile in tot ce fac. Stiu, o sa spuneti ca nu v-am spus de fapt nimic dar promit ca o sa scriu aici tot, in momentul in care lucrurile vor fi clare si datele concrete. In rest am citit mult, examene la facultate si am vazut filme bune.

Unul dintre ele este “Hachiko-povestea unui caine”.  “Filmul este bazat pe pe o poveste reala, petrecut undeva prin 1924, cand profesorul japonez Ueno gaseste un catel intr-o gara din Tokyo. Dupa moartea profesorului unul din studentii sai afla de loialitatea cainelui si vine temporar sa il viziteze. Ba chiar scrie diverse articole despre loialitatea lui Hachiko si acesta devine in scurt timp un simbol al loialitatii. Hachiko moare in 1935 in aceeasi gara in care stapanul sau il gasise.  Fotografii si diverse lucruri ale lui Hachiko sunt pastrate si astazi la Muzeul National de Stiinta al Japoniei din Tokio.  In aprilie 1934 in gara Shibuya, in care a fost gasit Hachiko, s-a ridicat o statuie din bronz care il reprezinta. Cainele insusi a fost prezent la dezvelirea monumentului. In aprilie 2004, o statuie similara a fost ridicata in fata Muzeului Cainelui Aikita, rasa regala din care face parte Hachiko. Anual, in data de 8 aprilie, in fata garii Shibuya se strang numerosi iubitori de caini. Hachiko poate insemna “mereu langa tine” sau “prieten adevarat”.

Am gasit ceva interesant pe facebook si bun de citit! Multumesc Oana pentru ajutor

Un film de Karan Johar. Un film absolut extraordinar care m-a tinut cu sufletul la gura mai bine de 2 ore. Il recomand cu toata increderea, e incredibila starea pe care ti-o imprima. O adevarata lectie de viata pentru mine si probabil pentru multi dintre cei care il vor urmari, si care dupa, vor reflecta cateva minute bune…la tot! La tot ce suntem noi, ce ne dorim, cum luptam pentru a ne indeplini visul, cat si cum iubim…  http://www.filmeonline-gratis.net/filme-online-drama/my-name-is-khan-2010.html aici am vazut eu filmul. E ora 1.00 si daca maine nu ar trebui sa ma trezesc devreme, as mai da o data “play”. Extraordinar film, sunt convinsa ca o sa va ramana mult timp in minte. In ceea ce ma priveste mi-e limpede ca:  “In lumea asta exista doar doua categorii de oameni: oameni buni, care fac fapte bune si oameni rai, care fac fapte rele – acesta e singurul lucru, care ii diferentiaza pe oameni. NIMIC ALTCEVA! ” o sa va convingeti daca urmariti filmul…

Sambata, incepand cu orele 10, Piata Mica a gazduit o noua etapa, a unui proiect cu care cei de la Animal Life, provoaca sibienii de ceva vreme si sper sa nu se opreasca decat in momentul in care toti cainii strazii isi vor gasi stapan. Campania de adoptie a cainilor fara stapan, a strans multi curiosi si o parte dintre ei au si plecat acasa cu un animalut. Le multumesc din suflet ca nu au trecut indiferenti si ca au inteles, macar o parte dintre sibieni, ca impreuna putem gasi alte solutii pentru cainii maidanezi, in niciun caz barbaria pe care au propus-o unii “oameni” fara suflet! Bafta multa celor care stau in spatele Asociatiei Animal Life si multumesc Silvana Armat pentru fotografii! Ne vedem la urmatoarea editie cu mai multi sibieni care sa participe activ!

Am avut ocazia sa fac cunostinta cu acest om, de a carui munca m-am indragostit iremediabil  www.nicumuntean.ro – asta spune tot despre el, nu mai are sens sa il laud eu, nu mi-ar ajunge timpul, e talentat rau Vreau doar sa ii multumesc ca a reusit sa-mi surprinda foarte clar, real si fara retusuri, personalitatea in aceste fotografii…sunt eu acolo in fotografii, dar fara sa pozez si fara vreo urma de fals… Multumesc!

“Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul pentru că “înghețata era rea pentru cățeluși”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar și la mare…Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam să te întorci acasa la sfârșitul zilei!
Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în afara casei pentru că îți căutai un partener uman. Te așteptam cu rabdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soția ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), și totuși eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiți. Curând au apărut “puiuții umani” și eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi… Doar că voi erați îngrijorați că aș putea să îi rănesc.Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am devenit un“prizonier al iubirii”.
După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aș fi apărat cu prețul vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le ascultam preocupările și visele secrete. Așteptam răbdător la fereastră să aud mașina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel și le povesteai mandru despre mine. Au trecut câțiva ani și apoi le răspuneai doar “da” și schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.
Acum ti-e greu sa-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreținerea mea.
Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele și ai spus: “Știu că veți găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viață. Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea, și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una…
După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”
Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am retras într-un colț și am așteptat… La sfârșitul zilei am auzit pașii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârșitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită. M-a ridicat pe masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ți fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Așa cum era normal pentru mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum știam atunci când fiind un cățeluș îți cunoșteam toate stările tale.
Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am șoptit:
“Cum ai putut…?”
Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”
Nu îi era dresat ei, ci ție… Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi aștepta mereu. Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…”

Am primit acest text pe facebook zilele trecute si m-a impresionat atat de mult incat am simtit nevoia sa il postez aici, pe site-ul meu, sa il cititi si voi. Probabil ca doar daca acasa te asteapta un astfel de animalut, aceste randuri te fac sa lacrimezi, asa cum mi s-a intamplat mie. Insa, e suficient sa te impresioneze putin, ca sa te numesti om cu suflet. Un om care iubeste animalele. Eu am acasa, un catelus, care de mai bine de un an de zile, face parte din viata si inima mea. Nu stiu daca sentimentele care se dezvolta intre un caine si stapanul lui se pot explica, stiu sigur ca eu nu-mi gasesc cuvintele s-o fac. E clar insa ca nu m-as putea imagina fara ochisorii aia 2, sinceri, care ma asteapta mereu sa ajung acasa. El e mereu vesel, sare fericit cand ma vede, vrea sa ne jucam si sa “mergem afara” (cand aude asta, se invarte continuu in jurul meu de fericire).  Sunt o mare iubitoare de animale si in special de caini. Detest brutele, cu aspect de oameni, care lovesc cainii fara niciun motiv. Ar merita, una dintre cele mai aspre pedepse, dar din pacate, de prea multe ori nu patesc absolut nimic. Trist…